|
Sf. Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Societăţii lui Isus şi iniţiator al şcolilor iezuite, pornind dintr-o adâncă experienţă cu Dumnezeu, a devenit promotorul unei pedagogii care şi azi, printre şcolile iezuite, continuă sa fie un model de formare intelectuală şi umană în diferite părţi din lume.
Prin cartea Exerciţiilor Spirituale, Ignaţiu ne-a transmis modul în care a fost condus de Dumnezeu, şi experienţa sa de formator de suflete.
Din adânca sa legătură cu Cristos şi iubirea necondiţionată pentru om se naşte, în Ignaţiu, dorinţa de a se pune în slujba lui Cristos pentru a-l ajuta pe om în recăpătarea demnităţii sale şi tinderea spre deplina sa realizare.
Ignaţiu dezvoltă această misiune folosind aceeaşi pedagogie pe care Isus o folosise faţă de el, aşa cum el însuşi ne spune:" Dumnezeu se purta cu el ca un dascăl cu un copil, învăţându-l" (Istorisirea pelerinului, Autobiografia Sfântului Ignaţiu de Loyola, nr. 27) .
Documentul "Ratio Studiorum", aflat la baza pedagogiei şcolilor iezuite, este rezultatul concentrat a treizeci de ani de experienţă pedagogică în toate ţările Europei, reprezentând în acelaşi timp o contribuţie valoroasă şi o influenţă de durată în panorama culturală a lumii întregi. Puţini ştiu însă că "Ratio Studiorum" are ca punct de pornire şi dinamică internă aceeaşi experienţă a Exerciţiilor făcută de Ignaţiu de Loyola.
Paradigma Pedagogică Ignaţiană (PPI) urmăreşte deplina dezvoltare a persoanei. Ea nu are drept scop numai achiziţionarea de cunoştinţe care să fie folosite în domeniul profesional, ci vizează mai ales dezvoltarea integrală a celui care studiază, cu scopul de a-l face să devină protagonist al proceselor, capabil să utilizeze şi singur instrumentele de analiză, sinteză, înţelegere, interiorizare, aplicare şi evaluare. Este, de fapt, un parcurs către independenţă şi libertate, în care cel care studiază dobândeşte conştiinţa propriilor capacităţi şi tinde mereu spre „mai mult" (magis), într-o progresie continuă, finalizată la a da ce are mai bun în el, până la a atinge excelenţa.
Din experiența Exercițiilor Spirituale, care stau la baza spiritualității ignațiene, a derivat așa-numita „pedagogie ignațiană„. Aceasta este pusă în slujba formării tinerilor, și se organizează într-o schemă care ține cont de următoarele elemente:
-
Contextul, de la care pornește procesul de instruire/învățare;
-
Experiența, constituită din trăirea elevului;
-
Reflecția, ca moment didactic al învățării interiorizate;
-
Acțiunea, în care compentențele dobândite se integrează cu propria realitate;
-
Evaluarea, prin intermediul căreia elevul este îndrumat/purtat să conștientizeze drumul făcut, să se autoevalueze și să identifica ulterioare obiective de creștere.
În această metodă se mai adaugă alte două criterii cardinale ale Pedagogiei ignațiene:
-
cura personalis, în sensul de educație personalizată, realizabilă în contextul școlar modern prin exploatarea cu creativitate a condițiilor de flexibilitate, de metodă, de orar și de structuri oferite de legile privind autonomia școlară.
-
magis, adică acea determinare/capacitate a educatorului de a oferi acele condiții care permit elevului să recunoască și să dezvolte pe deplin propriul potențial, evitând autosatisfacția minimalistă/mulțumirea cu efortul minim și mergând cu curaj dincolo de mediocritate până la a da în orice împrejurare ceea ce are mai bun.
|